Metoda timpilor de difracție (TOFD)
Metoda TOFD măsoară timpul în care undele ultrasonice sunt difractate la vârful fisurii. Determină cu precizie înălțimea și adâncimea defectelor, independent de reflectivitate.
Mecanism fizico-chimic de acțiune
La metoda timpului de difracție, două capete de probă lucrează față în față, unul emite, celălalt recepționează. La vârfurile unei fisuri, ultrasunetul nu este reflectat, ci difractat, iar aceste unde difractate ajung la receptor. Din diferența de timp de propagare dintre semnalul de la vârful superior și cel de la vârful inferior al fisurii, aparatul calculează adâncimea și înălțimea defectului. Deoarece metoda folosește difracția, nu ecoul, este aproape independentă de orientarea defectului față de fasciculul ultrasonic.
Relevanță metalurgică și riscuri la sudare
Tocmai aici este avantajul față de metoda clasică cu ecou: o fisură abruptă, care reflectă prost, este totuși detectată. De aceea, metoda este folosită pentru cusături puternic solicitate și acolo unde contează evaluarea progresului fisurilor. Limitele sale sunt imediat sub suprafață și la rădăcină, pentru că acolo semnalul de emisie și cel de la peretele posterior acoperă indicația.
Practică de atelier și instrucțiuni de lucru
Frecvența de testare, unghiul capului de probă și distanța se stabilesc în funcție de grosimea peretelui și de material, de obicei câțiva megahertzi. Lungimea de undă nu se reglează, rezultă din frecvență și viteza sunetului: la 5 MHz în oțel este de ordinul unui milimetru, iar mai fin decât atât nu se poate rezolva. Înainte de testare, aparatul se calibrează pe un corp de comparație cu defecte cunoscute, iar suprafața trebuie să asigure cuplaj uniform. Evaluarea poate fi făcută doar de personal calificat.