Încercare de duritate
Încercarea de duritate apasă un corp de încercare cu o forță definită în suprafața materialului. Din dimensiunea amprentei rămase rezultă valoarea durității. Astfel, la sudare, observi întăririle periculoase din zona influențată termic, care indică prezența martensitei fragile.
Mecanism fizico-chimic de acțiune
Un corp de diamant sau carbură pătrunde în suprafață sub o forță de testare stabilită. Materialul opune rezistență plastică la pătrundere. Cu cât structura este mai dură, cu atât amprenta rămâne mai mică. La sudare, se măsoară de obicei după Vickers (HV10). Această metodă folosește o piramidă de diamant și o forță de testare de 10 kilopond. Valoarea măsurabilă a durității rezultă direct din lungimea diagonalei amprentei. Pe lângă Vickers, sunt obișnuite Brinell și Rockwell, dar pentru suduri, Vickers HV10 este cel mai potrivit, deoarece amprenta rămâne mică și poate fi plasată precis în zona îngustă influențată termic.
Relevanță metalurgică și riscuri la sudare
După sudare, cusătura se răcește. Răcirea prea rapidă creează în zona influențată termic martensit dur, predispus la fisuri. Testarea durității dezvăluie astfel de zone. Valorile peste 350 HV10 sunt considerate critice pentru oțelurile nealiate și slab aliate. Acolo există risc de fisuri la rece induse de hidrogen. De asemenea, o zonă prea moale poate indica o înmuiere prin revenire, mai ales la oțelurile tratate termic.
Practică de atelier și instrucțiuni de acțiune
Pentru calificarea sudorului conform normei, se verifică cel puțin câte trei amprente în metalul depus, în zona influențată termic și în materialul de bază. Suprafața trebuie să fie șlefuită plan și lipsită de calamină. Punctele de măsurare sunt situate la 0,5 până la 1 mm de linia de topire. Dacă valoarea durității depășește limita admisă, sudorul trebuie să mărească aportul de căldură, să crească temperatura de preîncălzire sau să efectueze un tratament termic ulterior. Apoi se verifică din nou.